„Imaginea” construita din „ipocrizia” mizeriei

Copilaria mea nu a fost una nefericita, dimpotriva, in pofida tuturor conditiilor de parcurs in devenirea a ceea ce sunt a fost extraordinara si, oricand, marturiile celor care mi-au fost camarazi, colegi, prieteni in comunitatea mica de la Turt pot demonstra acest lucru. Am sa fac apel la un aspect necunoscut de multi, dar pregnant in amintirea vie care ma incearca in ultima perioada, ca o caramida in plus la constructia a ceea ce am devenit astazi, cu bune si rele.

Tatal meu, Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul, mi-a oferit ocazia, la insistentele unui bun prieten, coleg de munca in subteranul intunecat si plin de praf din care mi-a oferit tot ce am avut nevoie, sa cobor in pantecele pamantului sa vad si sa invat ce inseamna galerie, colivie, masina de extractie si restul lucrurilor care se aflau in spatele salutului cotidian „Noroc bun!” de la inceputul fiecarui schimb. Se intampla la o varsta tanara, prea tanara (6-7 ani) poate pentru a invata si a trage concluzii atunci, la momentul respectiv, dar totusi destul de importanta pentru a impregna in subconstient dorinta de a nu ajunge acolo, in acelasi fel. Nu dupa mult timp, chiar daca dorinta de a sprijini nevoile pe care le aveam eu si sora mea, ea studenta la Bucuresti, eu cu problemele mele nevinovate de sanatate care incepeau sa se contureze dupa inceperea scolii, a fost pensionat. Si pentru a tine piept tuturor nevoilor, a devenit administratorul asociatiei de proprietari din cartierul de ortaci care se afla in centrul comunei. Interactiunea cu oameni este una dintre cele mai „ofertante” locuri de munca, in special atunci cand implica partea financiara. Pentru a reduce la minim partea de cheltuieli administrative, tatal meu alaturi de nea Fanica, presedintele asociatiei de le acel moment, un fost maistru miner, acopereau diversele aspecte care se iveau in competenta asociatiei si nu numai. De la sapatul gropilor pentru remedierea anumitor defectiuni la conductele de alimentare cu apa potabila, remedierea conductelor aflate in subsolul blocurilor, repararea caloriferelor (atunci de fonta, greu schimbabile) si multe alte problemele individuale si de colectivitate. Atunci nu ridicai receptorul telefoanelor care erau conectate in dispeceratul de la posta sa chemi un instalator, electrician sau echipa de interventie. De la geamul apartamentului se urmareau oamenii priceputi la toate, de voie de nevoie, iar eu din nesilinta si cu multa dorinta am invatat, cu fiecare ocazie ce este acela un mocs sau cum se tinea lopata in mana.

Insa, una din cele mai ingrate „sarcini” de serviciu asumate la acel moment, in acele conditii era golirea ghenei de gunoi aflate la capatul unui rand de garaje dintre blocuri, langa o hala imensa de carbune care alimenta centrala termica. Aceasta spatiu era sub o forma geometrica ciudata, cu o deschidere mare in fata, care se ingusta inspre profunzime, unde o alta deschidere mica, sub forma unei ferestre. In perspectiva, nu foarte indepartata, se vedea magazia de lemne a scolii generale. Am participat de multe ori la acest „ritual”, care se realiza aproximativ o data pe luna. La inceput, alaturi de tatal meu si de nea Fanica, incarcam aproximativ cateva zeci de metri cubi de deseuri menajere doar cu ajutorul lopetii in remorca care le transporta spre groapa de gunoi aflata la iesirea din localitate. Eram un pusti de gimnaziu, nu exista sentimentul de rusine a muncii de jos, chiar daca o data cu varsta „evolua” si conditia dizabilitatii de care aveam parte. Mirosul de nedescris emanat de mizeria care statea zile intregi, alaturi de praful care se aseza pe fruntea strabatuta de asudare si durerea mainilor lipsite de obisnuinta au reprezentat elementele care se afla la baza constructiei mele umane, printre altele. Imi aduc aminte cum, in scurtele momente de ragaz, in toiul acestei activitati pe care incercam sa o ducem la indeplinire intr-un timp cat mai scurt, motivele cred ca sunt lesne de inteles, priveam discret imaginea scolii care se contura in spate, atat la propriu cat si la figurat, pentru o sansa mai buna.

Regretele, dezamagirile si alte sentimente de inferioritate au fost departe de mine. Am incercat sa nu le „ofer” prilejul de a interesecta lupta pentru care ma regaseam in anumite momente, pe aceasta lume. Toate fac parte din mine si din ceea ce am facut si, puse cap la cap, contureaza „imaginea” celui de azi. Multumesc parintilor mei, si intr-un mod special surorii mele, care mi-au lasat oportunitatea de a vedea viata asa cum este ea. Buna, rea, cu aspecte primitoare, bucurii si reusite dar si cu intuneric si mizerie.

Cel de astazi, chiar in aceasta zi, alaturi de o prietena buna si de multi alti oameni care au facut posibil acest lucru, ma pregatesc de un eveniment editorial, care lanseaza un produs cultural, un volum care prezinta o alta „imagine” a lopetii si a continutului spre care e folosit prin intermediul pensulei, panzei, filelor asternute de cuvinte….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s