5 ani… de singuratate

Au trecut peste 1500 de zile in care serile s-au asezat in tacere si tot atatea dimineti care au fost motivul unui nou inceput, in care am strans cenusa unor bucatele de suflet care s-au stins dupa ce vapaia iubirii le-a ars in singuratate. Un foc care macina dorinta de mangaiere, sarutare, alinare a acestui „fapt” materializat in trupul care poarta un suflet ravasit de „alteratii”. Dupa multi ani, aceste sarbatori m-au gasit in sanul famliei, unde am petrecut doua zile de vis, dar care, totusi, inseamna prea putin pentru un segment de timp, care prin amplitutidinea trairilor (sau a lipsei lor) au acumulat… stari. Inainte de a ma intoarce „acasa” am trecut pe la un bun prieten, pentru o scurta revedere care a devenit obisnuinta prin sentimentul de prietenie adevarata si sincera pe care am nutrit-o impreuna in timp, indiferent de distanta sau variabile. Din vorba in vorba, sotia lui mi-a adresat o intrebare care mi-a oferit un parcurs de meditatie si anume ce regrete as avea in tot ceea ce am devenit, in ultimul timp. I-am raspuns sincer si fara ezitare, regret tot ceea ce nu am realizat, sau ceea ce nu am avut puterea de a incerca sa realizez, pentru ca tot ce am infaptuit au insemnat lectii cu diferite rezultate, unele bune, pozitive altele greseli de indreptat. Insa, pentru ceea ce nu am indraznit sa fac enigma deznodamantului lor ramane doar o necunoscuta, buna sau mai putin fericita.

Inca mai meditez asupra acestui adevar, ce regret oare? In ultimii 5 ani de zile parcursul meu s-a schimbat extraordinar de mult, in special din perspectiva realizarilor socio-profesionale, chiar si unele „pofte” materiale am avut ocazia sa le „gust” si sa le hranesc in acest ragaz de timp, dar oare ajunge, este ceea ce mi-am dorit?? Raspunsul este implicit, intr-un fel, pentru ca nimic nu era posibil fara placerea, pasiunea, deschiderea de care am avut parte si de care am „profitat” in realizarea lor. Acum, insa, ma intreb daca nu a fost doar o „strategie” prin care am imbinat utilul cu placutul pentru a uita de…. ceea ce are nevoie cu adevarat sufletul meu. Nevoia de iubire, caldura si dragoste care sa se constituie in apanajul acelei „imagini” de invingator… Am incercat sa substitui un aspect care era, in fapt, complementar celuilalt si am ajuns aproape de limita capacitatii de „jonglare”, din punct de vedere spiritual. Sufletul nu cere, nu graieste, acumuleaza si nu iarta. Am parte de multe satisfactii, continuand in acelasi ritm se intrevad si altele, mai multe si mai mari, poate, dar este de ajuns???

Oricat de puternic as incerca sa fiu este natural, uman iar psihologic iremediabil aceasta evadare in desertul numit singuratate. Este o stare necesara, benefica probabil, uneori si in diferite cazuri dar, nu poate avea un beneficiu pe termen lung, iar pentru mine acesti ani sunt prea mult. Intrebarea este daca problema se afla in ograda mea sau tiparul acestei lumi este incompatibil persoanei mele, sau viceversa. Da, poate e vorba despre o charma, sau poate un vechi legamant, dar orice pedeapsa este supusa iertarii, oare nu este prea aspra aceasta pentru mine…??

Repet, in special pentru cineva anume, nu regret nimic din trecut ci tot ceea ce nu gasesc a infaptui si puterea necesara… pentru a umple golul acestor 5 ani… de singuratate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s