Scrisoare către generaţia mea

Am fost binecuvântaţi să ne naştem, să creştem şi să ne consumăm existenţa pe o bucăţică de pe această planetă, unde mulţi oameni si-ar dori să fie, România. Această ţară poartă supranumele de „Grădina Maicii Domnului”, dar ca orice grădină neîngrijită va deveni pradă uscăciunii. Păstrând proporţile, ne putem considera un popor ales, care la rândul său alege să nu sfinţească locul unde trăieşte decât într-o prea mică măsură, iar o naţiune nu poate exista prin excepţii. Istoria noastră naţională este marcată de multe momente de frământări, de opţiuni care de cele mai multe ori s-au dovedit a fi greşite. Am îndurat mai mult decât, probabil era necesar, sau în raport cu îngăduinţa lăsată de legea firii. Ne considerăm un popor credincios, însă există multe momente în viaţa noastră în care aplicăm principii opuse acestui crez providenţial, iar alteori ne raportăm prea mult la sprijinul divin. Cred că a venit timpul să ne oprim o clipă în loc şi să regăsim conştiinţa naţională uitată sau pierdută în episoadele cu prea mult tumult pe care acest popor le-a trăit de-a lungul timpului.

Au trecut 24 de ani, aproape un sfert de secol, de la anul de cotitură care a schimbat lumea însă nu şi această naţiune şi o spun cu regret în suflet. Am fost singura ţară care a trecut prin acest proces de schimbare prin vărsare de sânge şi care a marcat această experienţă doar ca o bornă de parcurs în existenţa ei. În fapt nu s-a schimbat nimic, am luat din mult dorita libertate, în mare parte, doar aspectele de ordin negativ. Am continuat să creştem la umbra unor ideologii apuse, metamorfozate în aspecte iluzorii de democraţie. Ştiu că o schimbare profundă nu este posibilă peste noapte, ştiu că timpul îşi solicită tributul, dar în acelaşi timp constat că acest cronos nemilos tace şi trece în defavoarea noastră, a celor care venim din urmă. Suntem o naţiune care şi-a alimentat setea de revanşă şi o „hrăneşte” în continuare urmând un dicton mult prea fals pentru vremurile în care trăim, dacă nu sunt în stare să hrănesc capra din curtea mea atunci să moară şi capra vecinului. Nu mai avem timp de resentimente, nu putem construi nimic prin ură şi repulsie pentru tot ceea ce există în jurul nostru şi nu este în asentimentul convingerilor noastre. Tot ceea ce clădim prin astfel de sentimente mai puţin pozitive este destinat spre ruinare, prea repede şi prea uşor. Dovadă sunt anii care încep să se înşire, tot mai mulţi la număr, care se consumă în acest fel, ocupaţi să ne luptăm noi cu noi, să criticăm indiferent de e bine sau nu, să demolăm tot ce nu înseamnă opera noastră. În tot acest timp am încercat să fugim de greutăţi, să găsim vinovaţi în toţi cei de lângă noi asupra cărora să aruncăm neşansa noastră, să aşteptăm schimbarea pe care să o înfăptuiască celălalt dar să fie bine pentru noi. Am fugit de responsabilităţi, am crescut intr-o generaţie, care se apropie, cu paşi mai repezi decât ne imaginăm,  de finalul timpului său în care poate activa la cele mai înalte capacități, dar preferăm să rămânem sub impactul aceleași mentalităţi de care speram să ne îndepărtăm, o generaţie care, la rândul nostru, vom forma alte generaţii cu aceleaşi influenţe ale unui trecut plin de „umbre”. Încercăm să construim o ţară fără a avea un proiect pe care să-l urmăm, construim orbeşte cu gândul că va ţine cu ajutorul lui Dumnezeu. S-a scurs acest timp, dacă ne uităm în jurul nostru, în marea familie europeană din care facem parte, observăm că am rămas mult prea departe de plutonul fruntaş. O familie care ne-a primit la masa ei doar pentru că a observat potenţialul de care dispunem, din perspectiva resurselor de ordin uman până la cele naturale. Noi, însă, am rămas sub efectul unor metehne ale trecului, uşor de influenţat şi temători, care ne ţin pe loc şi oferă celor din jur şansa de a ne transforma într-o platformă de exploatat, din toate punctele de vedere.

Mă uit în jurul meu şi văd tineri neinteresaţi de nimic, exceptând propria lor stare actuală de bine. Văd oameni trecuţi de prima tinereţe care se simt neputincioşi şi se rezumă la regrete îndreptate spre viaţa timpului trecut. Văd o societate frântă, manipulată de oameni pe care îi considerăm puternici, datorită unui statut social, unui statut financiar sau a unor alte astfel de caracteristici asupra cărora putem şi ar trebui să ne manifestăm influenţa. Observ cum aruncăm anateme asupra unei clase politice care ne reprezintă şi nu înţelegem că acei oameni nu sunt altceva decât propria noastră voinţă, uzitată in mod direct prin alegeri sau dimpotrivă prin ignoranţă şi neimplicare, refuzăm să ne uităm în oglinda care ne reflectă acțiunea și modul de gândire, dar preferăm să o criticăm orbește. Continuăm un proces de dezbinare indus de cei care au înţeles că un popor lipsit de unitate este mai uşor de subjugat și de condus. Ne îndreptăm ura unii împotriva celorlalţi, indiferent de palierul social, domenii de activitate, între profesii şi aşa mai departe, în loc să ne îndreptăm atenţia, resursele şi priceperea spre a construi viabil, veridic fiecare pe bucăţica sa, ne consumăm energiile spre a distruge. Distrugem valori, convingeri, distrugem realităţi doar pentru a susţine în mod nesustenabil „o stare de bine de moment”. Acceptăm lucruri, vorbe, fapte care ni se oferă prin diferite mijloace antrenaţi de o teamă indusă. Cei care sunt puternici par a rămâne intangibili, în schimb, oamenii de rând rămân expuşi, este propaganda pe care cei dintâi îşi construiesc de fapt „iluzia” de putere. Aceşti oameni nu au putere decât în condiţiile în care li se oferă şansa de a o acapara nemeritat, iar noi le oferim această şansă cu prisosinţă.

Democraţia înseamnă o ierarhie socială bazată pe meritocraţie, un sistem piramidal al cărei bază suntem noi, oamenii, începând de la nivelul cel mai de jos. Din păcate nu înţelegem puterea pe care o avem, principalul nostru atuu, cel care înseamnă susţinerea vârfului acestui sistem. În lipsa unei implicări active, a responsabilității pe care trebuie să o avem fiecare dintre noi, această piramidă se răstoarnă iar cei care ar trebui să deţină controlul ajung să fie controlaţi. Sunt convins că repunerea acestui sistem în poziţia sa normală nu va fi posibilă prin conduita, mentalitatea şi conştiinţa socială pe care o adoptăm acum. Nu vom putea să construim conduşi de sentimente de ură, nu vom putea să îndreptăm prin mijloace strâmbe, nu vom putea să atingem ţeluri măreţe urmărind scopuri false şi marcând obiective personale într-un context social extins. Viaţa este atât de scurtă încât nu mai putem face apel nici măcar la posibilitatea aşteptării. Aşteptând o schimbare venită de „nicăieri” s-ar putea să ne surprindă cum şi pentru cine se va realiza, de către cine, dar mai ales împotriva cui îşi va îndreptate efectele.

Suntem prea ocupaţi să ne servim propriile şi îngustele interese de ordin personal, încât, nu mai avem timp şi în special resurse disponibile pentru a construi un proiect de viitor pentru această ţară. Încercăm să colorăm viu pereţii unei case construită pe un teren mişcător, fără o fundaţie potrivită. Ne impotmolim în lucruri mărunte, privim cu teamă spre viitor, în scurtele perioade în care îndrăznim să ridicăm privirea. Am rămas prizonierii unui drum fără ieşire, pentru că ne-am obişnuit să trăim sub presiunea unuia mai puternic decât noi. Am amânat prea mult decizia de a schimba, ne-am limitat la a oferii spiritul de nemulţumire îndreptat spre oameni care nu sunt dispuşi să asculte. Rămânem victimele propriilor noastre fapte, pentru că ceilalţi nu se vor îngriji de problemele pe care le avem ci vor căuta evitarea lor, şi implicit a noastră. Dacă continuăm acest proces de (auto)segregare, de distrugere, de ură, de înfăptuire a unor lucruri mici, mult prea mici într-un context global atât de mare, suntem şi vom rămâne o ţară cu un potențial mare dar un popor prea mic. Nu mai există loc şi timp pentru a amâna un proces inevitabil, iar dacă se va întampla acest lucru, pentru noi, cei din generaţia mea s-ar putea fie prea târziu, iar acest popor să rămână prea departe. Îndrept aceste gânduri spre cei care nu au ales să crească aici, să se formeze și să plece, să fugă pentru că este prea greu.

În speranţa unei alte Românii, posibilă prin noi, cu bineţe!

Un tânăr român.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s