Un scaun într-o piesă uitată

Un scaun într-o piesă uitată

O primăvară cu o dimineață rece
Într-un perpetuu, în luna lui Marte
Soarele se joacă dispare/apare
În ritmul inimii, cu bătaia ce doare.

Stropi mari purtați de un nor
Cad pe străzi goale, pavate de dor
În amintirea acelui vechi decor
Din piesa c-un scaun, gol și ușor.

Un scaun, într-o odaie tristă
Ce acumula îndelung amintiri
Ce ascundea reale simțiri
Când ea era, tăcut, așezată.

Avea noblețea unei căprioare
Cu mișcări ample, simple dar fragile
Cu rostiri și gesturi de o iuțeală vie
Cum numai ea putea să fie.

Cu trupul dezvelit de banalele haine
Mărgele ciudate dar viu colorate
O îmbrăcau suav cu vise private
De rolul ce-l juca prin cuvinte și fapte.

Iar trandafirii ce au aprins iubirea
Cuprinși de o ramă cu sticla ciobită
De vremea ce iute s-a dus, obosită
Au ramas pe scaun, în liniștea caldă.

Timpul s-a scurs, a ars și acum
În urmă a rămas, cenusă și fum
Momente de taină ce-n ceață aduc
Reverie din piesa jucată-n trecut.

Acum, de scaun mai stau atârnate
Gânduri, regrete, iubiri ce nu mor
Trăite, lăsate de capete încornorate
Cu sânge și lacrimi, cântate în cor.

Din vreme în vreme, ca-n ziua aceasta
Aș vrea să revii, să mai joci încă o dată
Când cortina se trage și scena se arată
Un rol pe un scaun, într-o piesă uitată…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s