De ce am fost supărat pe Dumnezeu…

Trăiesc într-o lume a cărei rațiune, conștiință trece anumite subiecte, aspecte de viață în registrul ”tabu”, al lucrurilor despre care evită să vorbească, să le înțeleagă în profunzime. Așa cum am obișnuit, în special în ultima perioadă, voi ieși din acest context, cu riscul de a fi înțeles greșit, poate chiar blamat, dar cu toate acestea asumate, din dorința de a oferii puțin din puținul meu acumulat cu privire la experiența de viață, voi aborda un subiect ”greu”. Poate cei care vor avea răgazul de a lectura până la capăt vor înțelege.

Sunt om, supus greșelilor dar înzestrat cu o încăpățânare mult peste medie, de a învăța și a descoperii acolo unde nu știu, indiferent de dimensiune. Singurul aspect deosebit care poate descrie persoana mea este viața dincolo de moarte pe care am experimentat-o încă de la primul pas care trebuia să reprezinte startul periplului meu existențial. O mare parte dintre oameni trăiesc doar cele două ”borne” ale vieții, nașterea și moartea, în rest continuă călătoria pe acest tărâm, sub influența temerilor, reținerilor, a întrebărilor pe care le suprimă cu alte întrebări negăsind puterea de a le oferi răspunsuri satisfăcătoare. Transferăm ceea ce reprezintă rolul nostru pe pământ în sarcina providenței, iar acest lucru se întâmplă de cele mai multe ori în condiții de greutăți și suferințe, obstacole care apar sau pe care singuri le ridicăm în traseul nostru existențial. Din această categorie fac parte și eu, iar exprimarea la modul prezent denotă că am sesizat acest lucru și încerc să-l îndrept, atât cât îmi permite înțelegerea de care dau dovadă în acest moment.

Supărarea pe care am purtat-o divinității a izvorât din banalele întrebări de ce eu? de ce mie?, din lipsurile care le voiam umplute atunci, din suferință și așa mai departe. Mi-au trebuit ani, experiențe acumulate, lecții de viață pe care a trebuit să le învăț, fiecare cu rostul ei, ca să ajung să încep a înțelege că drumul pe care înaintez nu e cel bun. Că fractura dintre dimensiunea spirituală și cea sufletească, că traiul exclusiv adaptat trendului (material, estetic, financiar) spre care oamenii tind tot mai tare va adânci ruptura dintre mine și Dumnezeu. Nu vreau să spun că de azi, de ieri sau de când am început să înțeleg și să tratez aceste probleme am trecut la o viața monahală sau plină de cunoștinciozitate creștinească, încă fac mulți pași alături, dar consider că direcția este cea bună. Îmi place să cred că o dată cu reducerea intunericului care umple goliciunea trupului, mă voi apropia de Dumnezeu prin iubire, plin de lumină și nu cu obstinație. Iar cel mai mare argument în toată această ”prejuduciere” pe care mi-am adus-o singur este iubirea pe care Dumnezeu nu a încetat să mi-o ofere…

Și încă ceva, tot acest declick de care am avut parte nu era posibil din simpla meditație pe care o încercam de unul singur, am avut bucuria de a avea alături pe cei care trebuiau să fie, la momentul potrivit. Poate supărarea mea a fost o etapă din procesul de evoluție din punct de vedere uman, sau contrar a fost doar o eroare în care m-am încăpățânat să rămân….

Dumnezeu mă iubește mai mult după regăsirea mea, iar eu învăț să-l iubesc așa cum știu, pot…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s