Scrisoare catre Dumnezeu…

M-am gandit mult inainte sa dau acest titlu, cuvintelor pe care voi incerca sa le astern pe aceasta hartie virtuala. Cine sunt eu sa ii scriu lui Dumnezeu? As putea sa fac acest lucru fara voia Lui? Dar in acelasi timp nu mai pot sa ma intreb, doare sa nu gasesti raspuns, asa ca voi incerca. Singurul lucru care mi-a mai ramas, pana si speranta se mai zbate pe patul de moarte, este sa incerc sa mai astern gandurile care nu ma lasa sa merg mai departe, sub forma unor refulari.

Dumnezeu are un plan pentru noi toti, inca de la inceput pus deoparte. Asa a fost si cu mine, mi-a pregatit un drum pe care am inceput sa inaintez tot mai greu. Un drum presarat de intrebari si cu raspunsuri greu de gasit. Incep sa obosesc, as vrea sa-mi gasesc locul, as vrea sa se termine odata. Dar sunt eu in masura sa decid acest lucru??? Suferinta inseamna mantuire, dar nu aici pe pamant, nu acum, nu pentru mine aici si acum. Nimeni nu ma poate acuza ca nu vreau, ca sunt slab, ca se poate si mai rau, dar de ce eu? Daca trebuia sa primesc o pedeapsa, am primit-o, mi-am asumat-o, dar orice pedeapsa are o sansa de reabilitare. Nu asa scrie, omul este supus pacatului dar la randui poate fi iertat, insa eu ispasesc o condamnare fara scapare, raspund in fata unei nelegiuri a firii. Iar cel mai tare doare ca sunt constient, mult prea constient de condamnarea mea. Ma simt prizonierul propriului meu trup, cu mintea care ar vrea sa zburde dar care este captiva. Cineva a inchis lacatul si a aruncat cheile in vant.

Ma simt ca o leguma stricata la exterior intr-un cos frumos de fructe proaspte, insa miezul este foarte dulce, iar odata ce a pornit, stricaciunea de la exterior se va transmite si catre interior, mai repede sau mai tarziu. Acest lucru il simt din ce in ce mai bine. Vantul a venit sa spulbere tot, in bataia razelor de soare. Visez, aproape noapte de noapte, ca ma aflu pe treptele marelui templu cersind ajutor, si toata lumea sa apleaca oferindu-mi bani. Nu am nevoie de bani, am nevoie de ajutor, insa strigatul meu se loveste de ziduri groase spargandu-se in mii de sunete surde, lovindu-ma ca un bumerang.

Oricui ii este usor sa inteleaga unele lucruri prin prisma experientelor sale. Nimeni nu poate judeca din exterior judecati auzite si nu traite. Nu e drept, nu e posibil, insa nu pot eu sa impart dreptatea, pot sa o iau la cunostinta doar, in contextul realitatilor in care traiesc. De cativa ani buni incerc sa gasesc o cale de a ma elibera, chiar si pentru un moment, pentru ca sulfetul si mintea mea sa ia o gura de oxigen, atat cat sa poate merge mai departe. Este frustrant sa incerci sa tii flacara aprinsa, iar aceasta sa se stinga in lipsa vantului.

Om fiind, orice durere, tristete te macina putin cate putin, lasand urme, dar o suferinta permanenta oare ce rezultate poate avea? Cand ma doare ceva, singura mea speranta este doctorul, dar nu trebuie sa uit ca si ei sunt oameni. Acum ma simt aruncat intr-o groapa in care acesti oameni, tot mai multi, arunca fiecare cate o lopata de pamant peste mine….

Si atunci daca oamenii nu mai pot face nimic singurul lucru care mi-a mai ramas, este sa strig ajutor, de acolo de jos de unde sunt catre….DUMNEZEU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s