O particica mica din „Povestea vietii mele”…

Iata unul dintre putinele motive pentru care in acest an greu care tocmai si-a consumat ultimele zile, am avut parte de sarbatori putin mai fericite decat multi alti compatrioti… Va prezint in urmatoarele randuri povestea, creatie proprie bazata pe intamplari cat se poate de reale,  care a fost premiata la un concurs organizat de ziarele Mesagerul de Cluj di Citynews.ro, vezi aici:

Povestea mea…

Era iarna anului 1987. O iarna grea, cu zapada multa si un frig pe masura. Atmosfera era una de basm, cerul si pamantul parca inghetasera si erau intr-un balon de sticla pe care il poti intoarce pe toate partile… In Turt, undeva in Tara Oasului, pe atunci un important centru minier din zona de Nord-Vest a tarii noastre, meleaguri vestite si prin celebra licoare bahica din prune, tuica sau palinca de prune asa cum este denumirea prin partile locului, viata parca s-a oprit in loc.  Agricultura a intrat in faza de iernare, astfel ca majoritatea oamenilor se refaceau la gura sobelor care umpleau vazduhul cu fumul lor negru, si ingrijeau animalele, care abureau aerul rece care le incojurau in salasele in care asteptau primavara.

In centrul acestui colt de lume, blocurile gri si reci, care ascundeau intre zidurile lor,  muncitorii pamantului din interiorul sau, minerii. Acei ortaci, pe numele lor, care rascoleau pamantul in adancul sau, erau mineri care isi castigau existenta prin aducerea la lumina a bogatiilor naturale ascunse de aceste locuri. Intr-una din familile de mineri care traiau pe aceste meleaguri, numite venetice, dupa natura locurilor bastinase ale membrilor sai, tatal venit din Arges, mama din Botosani, se traia un moment de bucurie. Motivul era venirea pe lume a celui mai nou membru al acesteia…

Cu toate ca asezarea beneficia de serviciile unei institutii medicale, in care aveau loc frecvent nasteri, mama mea a fost trimisa in resedinta de judet, la Satu Mare, din cauza unor suspiciuni cu privire la unele complicatii care ar putea avea loc la nastere. Drumul pana la Satu Mare este unul in lungime de aproximativ 42 de km, care in mod normal se parcurge in 45 de minute, o ora… In seara zilei de 3 februarie, atunci cand am pornit in ultima calatorie pe care o petreceam pe acel taram al necunoasterii, acel drum parca nu se mai termina. Salvarea care ne ducea pe mama mea cu mine in pantecele sau si pe tatal meu, ne oferea conditii de iarna adevarata, lasand aerul sa patrunda prin cea mai mica incheietura pe care o avea… Paturile pe care le aveam cu noi si sticla de ceai cald parca erau tot mai neinsemnate in lupta cu frigul patrunzator… Intr-un final am ajuns la spitalul in care trebuia sa trec pragul acestei lumi.. O asistenta suparata parca pentru ca i-a fost tulburat somnul ne ofera, mie si mamei mele, un loc pe o targa undeva, pe unul dintre imensele holuri ale acelui spital. Din acea noapte si pana a doua zi undeva pe la orele 19 si 45 de minute, aproximatv, holul si acea targa ne-au fost gazda, una putin primitoare..

Era seara zilei de 4, a lunii lui faurar, iar vestea mult asteptata in familia de mineri din Tara Oasului a venit. Doctorul ii spune proaspatului parinte care astepta pe hol, dupa indelungi incercari de a trece de portarul care strajuia intrarea in spital, ca cel care trebuia sa fie un “miner cu casca in cap”, tocmai s-a nascut, dar din pacate era mort… Vestea a cazut ca un fulger asupra tatalui meu, mama mea inca nu se trezise bine din anestezia operatiei, iar acasa sora mea, care era cu 12 ani mai mare astepta vesti, cu sufletelul strans, parca tinut intr-un pumn. Dupa impactul teribilei vesti, vine si explicatia: “baiatul s-a nascut cu tripla strangulara de cordon”… Dupa putina vreme, si terminarea procedurilor de incheiere a operatiei, aproximativ 30 de minute, la masa din coltul salii in care am venit pe aceasta lume, unde eram pregatit sa fiu dat familiei pentru a se indplinii ritualurile obisnuite ale unei familii de crestini, se apropie unul dintre doctorii care erau in acea seara de garda. Acesta, ca o ultima incercare, incepe cu trupul meu mic si gol, un set de exercitii probabil, un fel de resuscitare. Dupa cateva incercari inima parca vroia sa isi faca simtita prezenta prin bataile sale asemenea unor ticatituri de ceas a carui mecanism este aproape stricat… Atunci acele exercitii sunt intensificate urmand a fi transferat intr-un incubator…

Astfel ca in locul gentii negre in care urma sa plec “acasa”, am plecat in bratele parintilor mei,cateva zile mai tarziu, dupa indelungi si teribil de amanunite, zeci de analalize..

Acasa, parerile erau impartite, pentru ca si in acele vremuri vestile circulau repede, unii se bucurasera pentru ca nu am trait, cum este cazul vecinului care statea deasupra noastra la etajul 3, care avea trei fete, si care in aceea noapte sarbatorise intreaga noapte ca nici Ionescu, asa cum i se spunea tatalui meu, nu avea baiat… iar altii, asa cum erau colegele mamei mele asteptau, cu sufletele infrigurate, sa o vada si sa o consoleze. Dar la primirea vestii ca m-am nascut mort, si pana la urma, am trait, apartamentul in care mi-am petrecut primii ani din viata a devenit un adevarat loc de pelerinaj, atat pentru cunoscuti, vecini sau prieteni cat si pentru oameni din intreg satul care veneau sa vada cum arata un copil nascut mort…

Insa, din pacate, evenimentele petrecute la momentul nasterii mele nu au ramas fara urmari si sechele, care probabil sunt si vor ramane iremediabile. In urma numeroaselor analize si investigatii pe care le-am facut atunci imediat, si dupa, diagnosticul care mi-a fost atribuit: “paralizie cerebrala”, cauzata de lipsa oxigenarii creierului timp de aproximativ 30 de minute..

La inceput simptomele nu erau foarte vizibile, dar cu timpul si odata cu cresterea mea apareau tot mai multe semne ale suferintei de la nastere. Prima si cea mai insemnata simptoma, vizibila si chinuitoare, a fost la inceputul clasei 1, cand din cauza scrisului, mana dreapta a inceput sa imi tremure, la inceput mai incet, urmand din ce in ce mai tare.. Pe langa principala problema pe care am avut-o la nastere cea a strangularii ombilicale am mai avut si luxatie de sold drept, problema pe care parintii mei au rezolvat-o cu asa numitii chilotei speciali Rughy-bughy, care erau un fel de hamuri si multe curele infasurate in jurul trupului meu, care in acele vremuri nu se prea gaseau la noi si trebuiau adusi din Ungaria. Aceasta problema mi-a afectat putin mersul dar cu timpul si cu multa straduinta am reusit sa il indrept si am ajuns de am jucat fotbal chiar in echipa comunei, cativa ani mai tarziu, si eram capitanul echipei de fotbal a scolii..

Astazi simptomatologia de care sufar este mult mai diversa, de la tremurul mainii am ajuns la tremurul intregului trunchi, in special in momente emotive, torticolis si multe altele… Astazi dupa multe vizite la multi doctori, in multe spitale din tara in care m-am nascut am fost diagnosticat cu: “paralizie cerebrala infantila, forma diskinetica”. Nu stiu daca este adevarata boala cu care ma confrunt dar este macar un semn despre mine. Singurul regret pe care inca il mai am, si de care imi este foarte greu sa scap este acela ca nu am reusit sa fac un examen amanuntit undeva intr-o clinica din strainatate, nu neaparat cu gandul de a merge si a ma vindeca, ci de a mi se stabili un diagnostic cat mai apropiat de adevar.. Imi aduc aminte ca undeva pe la 12 sau 13 ani, am fost la spitatul militar din Bucuresti, si un domn doctor de acolo mi-a spus ca problema mainii mele tremurande se va rezolva undeva pe la 20 – 21 de ani cand ma voi opri din crestere si o operatie la tendoanele mainii va fi solutia, insa s-a dovedit a nu fi asa, din pacate.

Perioada adolescentei si a schimbarilor care apar odata cu pubertatea a fost ceea mai grea perioada a vietii mele. Atunci cand si baietii si fetele trec prin aceste schimbari, se indragostesc sunt cei mai atenti unii la ceilalti.. Iar eu eram tot mai expus. A fost extrem de greu dar a trecut..

In liceu am urmat cursurile profilului teologic-filologic si sincer mi-ar fi placut sa merg pana la capat dar unele probleme, cum ar fi inclinatia mea spre a canta nu ma ajutat foarte mult, ceea ce m-a determinat sa aleg asistenta sociala. Cu toate aceste probleme am reusit sa devin astazi licentiat in Asistenta Sociala. De ce asistenta e usor de intuit, pentru ca intotdeauna am avut o slabiciune fata de oameni aflati in nevoie, pentru ca sunt un om cu multe slabiciuni dar cu un suflet mare, cred eu. In prezent cea mai mare insatisfactie cu care ma confrunt zi de zi este cea din plan profesional, pentru ca nu am reusit sa imi indeplinesc dorinta, si sa imi exercit pregatirea pe care am urmat-o.. Dar la fel cum am sperat inca din prima clipa de cand am pasit pe acest pamant, ca totul va fi bine si ca voi reusi, asa sper si acum ca se vor indrepta lucrurile si ca lumea aceasta, si eu odata cu ea, ne vom indrepta spre calea cea buna..

Sunt constient ca sunt multe persoane care sufera de probleme de sanatate mult mai grave decat mine, dar chiar si asa e foarte greu sa traiesti cu gandul ca nu te vei face bine niciodata. Iar acest sentiment se intensifica in acele momente in care ai vrea sa traiesti viata la maxim, cand debordezi de energie dar parca o piedica te opreste, o supapa care nu vrea sa se deschida, te opreste si nu poti fi cel care ai vrea sa fii cu adevarat.

Suferinta exista pentru a te invata unele lucruri, iar cei care stiu sa invete aceste lucruri devin oameni intelepti. Eu vreau sa devin un om intelept… Pentru asta mi-am propus ca deviza care sa-mi indrepte pasii pe drumul pe care il mai am de parcurs in acesta viata sa fie urmatoarea: “ Nimeni nu poate sa se intoarca in timp si sa fabrice un nou inceput, dar oricine poate incepe azi sa fabrice un nou sfarsit !” este un citat din Maria Robinson.

In ciuda tuturor dificultatilor care mi-au iesit in cale am reusit sa le depasesc, cu multa munca si multa speranta dar mai ales cu ajutorul Bunului Dumnezeu, fara voia caruia astazi nu mai eram astazi aici sa va relatez povestea mea…

Sorin Georgian Ionescu, 23 de ani

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s